In primul rand tin sa multumesc www.fcsteaua.ro si lui The Radical pentru ca ne-au pus la dispozitie lucruri vechi, prafuite si nestiute de multi. Puteti vedea poze vechi unice, puteti vedea cum se scria presa la vremea respectiva si cum se aprecia valoarea si respectul si nu in ultimul rand o poveste emotionanta din 1998.

Ati avut vreodata senzatia ca traiti doar pentru a asista la un singur meci ? Eu am avut acest sentiment in campionatul 1997-98, cand pe data de 1 aprilie s-a disputat Rapid-Steaua. Nu s-ar putea insa intelege adevarata incarcatura a partidei fara a descrie un pic tabloul fotbalistic de ansamblu al acelor vremuri.

Desi cucerise al cincilea titlu consecutiv, Steaua suferise cu ceva timp in urma si o lovitura. Adevaratul parinte al Stelei din epoca moderna, Ion Alecsandrescu, fusese silit de gasca Babiuc(noul ministru)-Marcel Puscas sa paraseasca Ghencea, lasand locul ultimului la conducerea fotbalului. Clubul ramanea fara eminenta cenusie, omul care n-a facut niciodata rabat de la calitatea echipei, dar care a asigurat mereu si forta din spatele cortinei, stiut fiind faptul ca in lumea salbatica (si de atunci ) a lu’ Mitica, a lu’ nea Jean si a lui Pinalti, daca nu esti masculul alfa al haitei celelalte lighioane te devoreaza fara mila.

Poate ca si pentru a realizat cel mai bine ce va reprezenta pentu Steaua aceasta pierdre, in vara lui 1997 la Rapid pe banca poposeste Mircea Lucescu. Beneficiind de prietenia sefilor de gazete din vechea generatie, la fel de „instelati” ca si el, Il Luce (apelativ inventat atunci) atrasese ca un magnet simpatia presei in noul sau demers, acela de a crea la Rapid „imagine si spectacol, performanta imediata nefiind importanta”. Vrajeala ieftina, dar unanim acceptata si incurajata.

Cand sa-si arate insa muschii in iarba, in primele trei etape Lucescu daduse deja doua „gherle” pe teren propriu. Evident ca de vina fusesera arbitrii, alinierea planetelor si norii de pe cer. Incepuse sa fabrice curentul „singur impotriva sistemului”, care vezi Doamne, accepta cu greu un intrus „curat si entuziast ca Rapidul” , rotitele invartindu-se tot pentru cei vechi, adica pentru Steaua. Avand acest scut diversionist securist pueril, dar atat de specific, nea Mircea trece la agonisit puncte cum stia el mai bine. Experienta diabolica din vrmea dinamoviadelor, pusa in practica acum de Dinu Vama (prietenul sau, scolit tot la Baneasa) si arbitrii cu magazin Samsung (apanajul lui Copos) fusesera principalele motoare care au adus Rapidul langa Steaua in etapa a zecea, clubul nostru fiind ocupat si in acea toamna cu parcursul european, unul lung si destul de meritoriu la final. In acea runda are loc meciul direct pe Ghencea. Desi doar la trei zile distanta Steaua eliminase pe Fener, dar il pierduse pe Rotariu, ros-albastrii sunt stapani pe situatie si doar nesansa la doua ratari uriase si un penalty neacordat de dealer-ul Marcel Lica au facut ca scorul sa fie 0-0 la pauza. Imediat dupa, Munteanu si Rosu fac in zece minute 2-0 si se parea ca acest balon mediatic de sapun se va sparge in sfarsit in Ghencea. Totusi Rapidul puncteaza si el printr-un gol destul de norocos , dupa care Denis Serban are ratarea carierei, care probabil a dat o alta turnura intregului sezon. Impinsi de la spate de un fluieras smecher si profitand de oboseala stelistilor, rapidistii fac 2-2 dupa un nou gol ca la flippere. Finalul avea sa aduca extaz in tabara lor si frustrare in a noastra. Nu ne venea sa credem ca ratasem sansa de a lua un avans linistitor si ca dadusem atata moral rivalilor. In timp ca paraseam stadionul in injuraturile galeriei tiganesti ramase, nu-mi era gandul decat la meciul retur. Imi doream practic sa fie maine, trebuia sa ne luam revansa, trebuia sa-i punem din nou in genunchi acolo unde fusesera o viata intreaga.

Starea mi-a fost confirmata si mentinuta a doua zi, cand toata lumea lauda calitatea partidei, dar si „noul Rapid, echipa care in sfarsit are forta s-o detroneze pe Steaua din fruntea fotbalului romanesc dupa o domnie cu adevarat hegemonica” (citat aproximativ din presa vremii). De acum era clar, urma o lupta lunga si crancena dusa pe teren, in afara lui, dar si in media. Macar la ultimele doua capitole, rapidistii ne-au facut praf in urmatoarele luni. Lucescu era prezent in fiecare emisiune a amicului Ioanitoaia, luand cu el si galeria in studio, o moda a acelor timpuri. Fara o conducere pertinenta si combativa, clubul nostru suferea cumplit la imagine. In fiecare duminica seara subpodarii blamau Steaua ca face si drege, desi era limpede ca subteranele fotbalului erau stapanite de parintele cooperativei, care isi permitea acum orice in lipsa unor opozanti de talia lui Valentin sau a Sfinxului .

Dupa acest tipar au stat lucrurile in tot acel an. E de inteles acum ce greutate capata confruntarea directa. Rapidistii amenintasera in cpntinuu ca nici echipa oaspete nici suporterii ei nu vor scapa nebatuti in Grant. De cealalta parte, toti stelistii ajunsesera la saturatie cu noul Rapid „cinstit si obidit”, impins obsesiv in prim plan. Dincolo de asta, microbistii de toate felurile se polarizasera in doua tabere : una pro, una anti Lucescu, cei din urma destul de imuni la intregul aparat de spalat creiere al acestuia.

Asadar, pe 1 aprilie 1998, la ora 14, avea sa se desfasoare ceea ce presa numise „meciul deceniului”, „duelul gigantilor”. Steaua avea doua puncte avans, deci pornea cu doua sanse din trei, dar cotele pariorilor dadeau pe Rapid favorita.

La ora 10, in Ghencea se stransese deja mare parte a galeriei ce avea sa se intregeasca pe parcurs. Nu conta ca era zi lucratoare. Scoala, facultatea sau serviciul trecusera de mult pe planul doi. Drumul spre Giulesti a decurs fara incidente, imensa coloana ros-albastra fiind flancata de zeci de masini de politie care paralizasera traficul in acea parte de oras. Problemele le-am intampinat abia acolo. Conducerii Stelei, asa cum ne-a obisnuit in timp, putin ii pasa de soarta si confortul propriilor fani. Daca in tur oaspetii se lafaisera in toata peluza din Ghencea, desi numarul lor nu impunea acest lucru, ne trezim acum ca ni se rezervase mai putin de jumatate din peluza din Grant. Gazdele construsera in ultima clipa un gard despartitor de sarma ghimpata. Tarcul nostru de 2000 de locuri s-a umplut imediat, dar afara inca asteptau 3000 de omaneni. Jean si-a intrat atunci in rol si a amenintat ca va iesi masacru. Ai nostri, deja iritati, fiind gata sa rupa barajul ce-i despartea de ceilalti rapidisti ce asteptau si ei la porti. S-a gasit solutia sa se colecteze biletele celor deja intrati si pe baza lor sa se acceada in continuare. In fine, cu trei sferuri de ora inainte de start cei 5000 de stelisti au fost inauntru. Norocul (dar si ghinionul catorva, se va vedea) a fost arhitectura arhaica a tribunei. Nu existau scaune, iar treptele amfiteatrului, foarte largi de altfel, nu erau construte din beton ca peste tot in lume, ci realizate din gradene din lemn dispuse de-a lungul curbei de nivel, acesta fiind de fapt si motivul pentru care astazi e inchisa acea parte de stadion. Astfel, pe un rand, in grosime vorbind, puteau sta chiar si trei insi in picioare, dar unul in spatele celuilalt.

Coregrafia a fost frumoasa pentru acele vremuri, sectorul s-a umplut de placute rosii si albastre, a aparut in premiera si superbul banner de gard Steaua Religion. De departe, Armata Ultra constituia singura pata de culoare in peisajul atat de tern de pe Giulesti. Apropo de gazde, replica a constat intr-un adevarat spectacol omagial, cu majorete si parasutisti dedicate sponsorului Connex. Sloganul lor era „acum ori niciodata!”, marsand pe ideea unei dreptati istorice dupa 50 de ani de asuprire a clubului muncitoresc. La noi au aparut mesajele care le aminteau rapidistilor de indelednicirea lor de baza (stransul gunoiului) si de bronzul specific, apoi o caricatura numita sugestiv, Il Muce. Erau alte timpuri si alte legi. Avand pe cap un accesoriu ce imita un cutit infipt, Jean se urcase pe gard si incerca sa-si mobilizeze ultrasii imbracati in celebrele geci portocalii, care trebuiau sa suporte acum si conditiile oribile de vizionare pe langa tensiunea de nedescris a meciului.

Care in sfarsit incepe. Rapidistii ne iau tare din start. Stoichita isi demonstreaza limitele si ordona pasul inapoi, iar in min. 8 pica golul rapidist. N-avem ce face si suportam vacarmul celor 15 mii de tigani care venea de pretutindeni. Ai nostri, evident mai buni, trec apoi la carma jocului si au cateva ocazii clare, cea mai mare prin Lincar. Armata Ultra isi revine si ea din momentul dificil si reia repertoriul de incurajare dar si lozincile antirapidiste. De aici incolo lucrurile vor fi limpezi. Marele antrenor Lucescu aplica tactica autobazei mult inaintea lui Sorinaccio, trupa lui Stoichita se zbate, mai are cate o tentativa de ocazie, dar pedaleaza mai mult in gol. Atmosfera in tribune, desi vulcanica la inceput, revine si ea la normal. Pe la mijlocul reprizei a doua, Lucescu recurge si la trucurile de pe vremea derbiurilor cu Dinamo. Jucatorii sai ii provoaca permanent pe stelisti care abia se abtin sa nu riposteze de rosu. Rapidistii stau mai mult pe jos, targa intra de fiecare data, dar apoi cel „lovit” iese pe picioare. Timpul se scurge mult prea repede cu toate ca pe gazon nu se intampla mai nimic. Rapidul e pe primul loc si e pe cale sa ne ia patru puncte din sase desi nu fusesera deloc superiori. In peluza, unii mai au puterea sa cante, dar cei mai multi privesc deznadajduiti in gol. Iar vom fi condamnati sa vedem la toate jurnalele freza carliontata si fata de lut a omului care va descrie in termeni pretentiosi exceptionala-i strategie victorioasa? Se pare ca da.

Vine insa minutul 89. Cativa deja se urcaresera pe gard sa stranga steagurile. Pe teren, Rapidul incearca o actiune de atac la trecerea timpului. Dupa o deposedare energica in care arbitrul isi calca pe inima si nu mai opreste jocul pentru o noua repriza de tavalit, mingea ajunge la Lincar, apoi la Rotariu pe extrema. Avand un moment de geniu Roti, o arunca cu o executie surpinzatoare in careul rarefiat. Lacatus il pacaleste pe singurul rapidist aflat pe acolo, iar Ciocoiu bubuie mingea sub transversala. In spatele portii, la 15 metri distanta, la inceput avem un moment de uluiala, precum un invalid fara vlaga care se vede transformat in Asafa Powel. Insa in secunda urmatoare, de voie-de nevoie o luam in jos pravalindu-ne unii peste altii, iar cei din primele randuri sunt practic striviti de gardul de fier. Baietii sarbatoresc cu mainile in aer in fata galeriei impresionati si ei de miscarea browniana de deasupra lor, parca temandu-se ca balustrada sa nu se prabuseasca sub atata greutate. In fine, dupa un minut de extaz divin, „apele” se mai retrag in matca. Unii insa se tin de glezne. Gradenele vechi se rupsesera, iar „viitura” ii prinsese cu picioarele in gropi, provocandu-le entorse mai mici sau mai grave. Asta-i viata si asemenea momente unice pentru orice suporter au pretul lor.

Este randul „gunoierilor” sa fie distrusi , explozia noastra picase peste ei ca o ploaie de grenade. Cele trei minute de prelungire aratate au fost absolut sublime. Unii cantau, altii chiar racneau, iar in stanga, in dreapta si in fata noastra vedeam oameni disperati care deja se retrageau in sloganul „Rapid, spune tu, cine este lideru’?”. Altii din contra, au ales sa ramana minute in sir in tribune cu capetele in maini. Unde este omorul promis, vitejilor? Unde este nea Ovidiu sa va primeasca sa propovaduiti voi pentru azi invierea rapidismului pe cadavrul „ticalos” al stelismului? „Niciodata!”, „niciodata!”, strigau acum cinci mii de piepturi, ca raspuns la indemnurile martiale de la inceput rostite pe melodia lu’ Socaciu.

Intre timp meciul se terminase, iar jucatorii au venit sa cante alaturi de noi „Cu Steaua pana la moarte!”, refren ce rasuna puternic si indolia un stadion care ne primise astazi cu tot ce avea mai ostil si mai jegos. Rapidistii ies terminati pe sub noi prin tunel, unii mai au puterea sa arata degetul mijlociu, dar nu-i putem privi decat cu mila.

Asa s-a scris povestea finalei de campionat din ’98, meci in care fotbalul a invins pana la urma acest amalgam compus din „smenozeala” de Giulesti si viclenie fina, specifica unora care doar in fabricarea sosonilor de aur fusesera artisti. Nu vazusem fotbal de inalta clasa, nu castigasem nici Supercupa Europei, dar emotiile si frustrarile acumulate ne dadeau dreptul sa fim fericiti. Pe drumul de intoarcere spre Ghencea, mareea ros-albastra domina fondul sonor al sectorului 6, cu atat de obisnuitul cantec al acelor ani : „Campionii, campionii, ole ole ole!”, sarbatorind deja adjudecarea titlului. Nu va fi insa deloc asa, deloc surpinzator privind acum, momentele dificile abia urmau, iar pentru izbanda finala din acel an a trebuit sa traim alte sute de minute de infarct.

De aceea, campionatul cu nr. 20 are si va avea un loc aparte in istoria Stelei si in inimile noastre.

The Radical

tn2_1725362756_fram0111481118728_scan01281174020416_spartak008231165877195_scan0109tn2_612934651_galata_008

Anunțuri