Amintiri despre o glorie uitata

Mai tineti minte finala Cupei Romaniei din anul 1999? Erau ultimile momente ale unei echipe de fotbal cu personalitate, un ultim zvacnet al unei grupari sportive ce dominase timp de aproape sapte ani prima divizie din Romania.

Inaintea meciului, Rapid se autoproclamase drept „cea mai puternica echipa de fotbal din Romania”, mai ales prin gura antrenorului Lucescu, idée cultivata de sleahta echipei ziaristilor parasutati dintr-un trust in altul. „Echipa momentului” dupa Nae Manea, declaratie contrazisa de rezultatul finalei si taxata agresiv de capitanul Lacatus, un adevarat luptator ce nu inghitea obraznicia si mizeriile din Giulesti.

Adevarat este faptul ca feroviarii veneau dupa un sezon excelent, iar Steaua, ca orice echipa mare, reprezenta o garnitura cu jucatori sleiti, cu vedete impovarate de ani si per ansamblu, reprezenta trecutul tinand cont de simpatia de care beneficia Rapidul in cadrul articolelor media.

A fost o batalie magnifica. Echilibru total pe teren, tribunele erau incinse la maximum, 55.000 de microbisti fiind impartiti in doua tabere. Se astepta ingenuncherea titanului ros albastru, un expert in castigarea trofeului si triumful unei grupari ce se remarcase printr-un fotbal placut in acel an dar si scandaluri la Procesul Etapei.

Stadionul a luat foc in minutul 67 cand Steaua a deschis scorul prin Ciocoiu. Uluitor pentru unii, STEAUA TRAIA. Atacul purtat in mare viteza in sanul unei aparari supraaglomerate – Atentie, atunci nu functiona spaima autobuzului pus in fata portii si nici nu se scoteau la nesfarsit baloanele in margine – mingea a plecat de la Lacatus pana la Lutu, acesta a patruns pe stanga si a centrat in fata portii, iar Ciocoiu nu a iertat.

Pe final de meci, dupa atacuri surde si cu o aparare condusa magistral de cel mai mare libero al lumii – Miodrag Belodedici – ros albastrii loveau primii. Dupa secundele de bucurie nebuna, au urmat minute de groaza pentru suporterii vitezistilor, pentru ca rapidistii, mai proaspeti, au reusit sa intoarca scorul prin Barbu prin doua goluri frumoase in minutele 72 si 82.

Cu 8 minute inainte de fluierul final, stelistii erau condusi de o echipa cu mai mult entuziasm, mai odihnita si purtata pe un val de simpatie de presa centrala, proprii suporteri si microbistii din tara ce se saturasera de dominatia Stelei din ultimii ani. Cu orgoliul ranit si cu disperare vitezistii din Ghencea s-au aruncat asupra adversarului. O echipa mare se scutura de praf si incerca sa respire fotbal.
Si asa s-a ajuns in minutul 90 la celebra lovitura libera de pe partea dreapta. Lacatus cu aceleasi gesturi de parca jocul abia incepuse, si-a asezat balonul.

……………………

A fost un moment unic, vechea garda glorioasa din Ghencea nevrand sa paraseasca fotbalul plecandu-si capul. A fost un moment unic, o semnatura apasata a unor adevarati maestri ce au adus candva o Cupa a Campionilor Europeni in Romania. Centrare Lacatus, cap si Goooolll Belodedici, cu Lobont trimis sa-si cumpere tigari si un Lucescu expediat sa retraiasca un cosmar cu nume de astru. Poate pentru ultima data spiritul stelist – adevarata superioritate a Stelei – ne-a facut sa radem, sa fim mandri, sa nu plecam capul.

Concluziile presei de a doua zi? Steaua are ceva care lipseste tuturor celorlalte echipe romanesti: mentalitate de invingatoare. Desi nu stiu nemteste, militarii lupta pina in ultima secunda, izbind cind nu se mai asteapta nimeni. Iar la loviturile de la 11 metri, Ienei a trimis roboti in fata unor rapidisti deja resemnati. Rezultatul nu mai are nici o importanta. Pentru ca, asa cum recunostea cu franchete Stoichita, la conferinta de presa, „nu exista nici un invingator. Invingator a fost fotbalul. „

Era vremea cand Steaua nu avea nevoie de valize si nici ziaristi platiti ca s-o apere. Ba isi permitea luxul de a sfida criticile pentru ca juca fotbal adevarat. Steaua vorbea doar pe teren inchizand guri, stopand venin si facandu-se sa fim mandri ca suntem stelisti.

Era vremea cand lui Becali i se arata locul ordonandu-ise sa nu-si mai dea cu parerea pentru ca nu se pricepea la fotbal, iar Cupa Romaniei nu era o pierdere de timp. Din pacate era si timpul ce preceda izgonirile lui Danciulescu, Linkar, Miu, Danilescu, Vladoiu si a multor altora. Inainte de renuntarea la spectacol, personalitate, demnitate si onoare…

laca-si-cupa_

Steaua – Valencia 2-0 un meci pe care nu-l putem uita!